Jeux d’enfants

Dor & Aimee

“Abia după transcrierea divorţului, mi-am dat seama ce pier dusem, cît preţ aveai tu. E parcă un făcut să nu ne dăm seama de valoarea unei fiinţe sau a unui lucru decît după ce-l pierdem. Des părţirea mi-a deschis mintea asupra unui simţămînt de care nu mi-am dat niciodată seama că există cîtă vreme ai fostul soţul meu: că te iubeam.
Nu ridica din umeri; nu te mint, nu te-am minţit niciodată. Şi mai ales în clipele acestea. Te-am iubit şi te iubesc cu atît mai deznădăjduit, cu cît ştiu că de-acum n-ai să mai fii niciodată al meu.”
“Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacri fici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis “superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catas trofală.”
“O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie, dar e mai mult decît nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum ener gia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coaie, strigîndu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre.”
“Odată, sînt mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La vîrsta aceea n-am înţeles despre ce era vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decît actul de naştere al acelei iubiri negre care sfîrşeşte cu moarte. Sînt sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodămînt, dar tot pe atît de adevărat că nici nu l-ai putut împiedica.
Rămîi cu bine, dragul meu! Iartă-mă dacă aceste rînduri iţi vor tulbura clipele de beatitudine cu… (scrisese probabil Cici dar s-a răzgândit şi a şters durerosul nume). N-am avut încotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după aceea îţi vor rămîne de trăit încă ani mulţi şi fericiţi. În plus îţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit.
Încă o dată rămîi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te săru tam odinioară de zeci de ori, încît îmi spuneai copleşit: “Nebuno lasă-mă, mă înăbuşi.’” ― şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. De ce nu te-am omorît atunci? De ce n-am murit împreună?
Mihaela Petrican
Aimée a ta.”

“În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat ni mic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea..“.
Tot ce am scris mai sus are legatura cu romanul absolut fabulos a lui Mihail Drumes:”Invitatia la vals” !
Un roman care te tine cu sufletul la gura pana la ultima litera…Pana la ultimul cuvant … Este o poveste simpla ! Tudor Petrican, student la Facultatea de Drept danseaza din intamplare un vals cu o studenta Mihaela Deleanu pe care nu o cunostea deloc. De aici se porneste intreagul ritm al romanului: incercarea de a o cuceri pe Mihaela (Aimee, un nume asa de frumos si de predestinat pana la urma), o incercare ce ascunde la fiecare pas superficialitatea eroului . El nu recunoaste niciodata ca o iubeste ! Crede ca este un joc pe care il practica cu celelalte femei ! Le facea sa se indragosteasca de el apoi le parasea numai pentru placerea oferita de supararea lor. Cu Aimee insa totul se schimba ! Face tot posibilul sa o vrajeasca … Apoi dupa doua saptamani de vraja in care numai iubirea exista, o paraseste ! De aici romanul devine sinuos … Nu am sa spun sfarsitul ..spun doar ca am varsat o lacrima la final … Este un roman formidabil. De dragoste la inceput si mai apoi psihologic !
Il recomand tuturor sa-l citeasca !!! Tuturor care cred in iubire …